Din laboratorul sinelui: Prafpulberismul in cultura romana

Nu, titlul aista nu-i unul original, l-am preluat din paginile “Usii interzise”, despre care tocmai am marturisit ieri ca am recitit-o aproape din scoarta in scoarta, intr-o singura noapte, caci uitasem multe dintre nuantele care odata mi-au placut atat de mult.

Si, pentru ca sunt multe fragmentele care pot aduce oleaca de lumina asupra situatiunii actuale in care ne aflam, ca “descalecatori” directi – multi dintre noi – din scolile de umanioare din Romania, m-am gandit ca e un exercitiu util de reimprospatare si de limpezire a unor ganduri (pentru mine, in primul rand, dar si pentru toti cei care-or mai fi dornici sa o faca) sa citez aici, cu generozitate, cateva fragmente asupra carora atentia mea a zabovit indelung…

Mai intai de toate, asta cu prafpulberismul vine dintr-o discutie purtata de autorul cartii cu doi dintre valorosii lui prieteni, Monica si Virgil Ierunca, si este, se pare, propunerea lui Virgil Ierunca referitoare la posibilul titlu al unei teze de doctorat despre cultura romana, care ar fi putut analiza, adica, prafpulberismul culturii noastre, si anume de la Miron Costin pana in contemporaneitate.

Mai apoi, ce m-a frapat inca o data cu asupra de masura, parca, este faptul ca Liiceanu are, chiar are, un cult al prieteniei, al ceea ce el numeste, ca si concept, prietenie-indragostita, iar in privinta aceasta poci zice ca il urmez indeaprope, caci structural sunt si eu intocmai plamadita, poci trai cu iubire, chiar daca stiu, caci am apucat a intelege, la maturitate, ca nu poti trai numai si numai din iubire.

E, si-aici si vine, cumva, motivul “galcevirii” mele mute (si, iata, abia in lunile din urma – asternuta pe hartie, in scris, adica) cu cei doi domni, Plesu si Liiceanu, ale caror carti, am spus-o, o repet, mi-au fost, daca nu repere fundamentale, atunci macar echivalentul firului rosu cultural, pe care l-am urmat fidel, in ideea sa nu ratacesc cumva calea pe care mi-o trasasem cu de la mine chemare (initiativa) si asta in absenta unor repere concrete, vivante, adica, fiindca, din nefericire, scoala timisoreana de stiinte umaniste, pe care m-am caznit intr-un final a o urma, mi-a oferit putine, prea putine modele (mi-e si groaza sa zic ca mi-a oferit modele aproape deloc…)

Pactizarile acestea conjuncturale la care s-au dedat intelectualii ante-citati de-a lungul celor 20 si mai bine de ani de istorie post-decembrista, modul – macar aparent – in care au girat, prin atitudinea Domniilor Lor – veridicitatea motto-ului „Nous sommes ici, aux Portes de l’Orient…”, toate astea m-au facut sa ma intreb, mereu si mereu  si mereu in ultimii ani, in ce masura sunt (pot fi) intelectualii niste repere autentice si in ce masura „tradarile” lor (si inteleg prin asta mai mult felul in care acestia isi „abandoneaza”, fie si vremelnic, calea, pentru a  pribegi pe alte carari, inselatoare parca, pe care istoria ti le aseaza provocator in cale) sunt ori nu justificabile in vreun fel…

Aveam in minte un fragment scris de Liiceanu in carte si l-am regasit, iata, de vreme ce l-am citat si mai serile trecute, cand cu articolul despre Vlad Zografi:

M-am gîndit şi eu la chestia asta, îmi răspunde Vlad. Păi nu talentul e problema. Talentul e o condiţie. Mulţi au talent. Şi Păunescu are talent să facă versuri. Numai că un scriitor e mare dacă, dincolo de talent, reprezintă o conştiinţă. Atenţie, «conştiinţă» nu înseamnă «moralitate», ci putinţa de a trăi pînă la capăt pe firul netraficat al interiorităţii tale. Din cauza asta Panait Istrati, Koestler sau Orwell nu sînt totuna cu Sadoveanu sau Petru Dumitriu.Vreau să spun că o angajare istorică greşită ţine de conştiinţă, în timp ce o pactizare cinică nu. Nici unul dintre cei de care ai pomenit nu reprezintă o conştiinţă şi de-asta, pînă la urmă, ei nu sînt mari, indiferent de cît talent au. Cel mai bun exemplu de conştiinţă pentru mine este Dostoievski.”

Continue reading

Intelectualii romani – Viata si Opera.

Ideea „excursiei literare” de azi mi-a venit din mai multe surse anume, dovada – ne-necesara, caci e fapt stiut deja! – a cat de incalcite pot fi caile gandului…

Cautand mai serile trecute sa reconstitui din fragmente portretul lui Vlad Zografi surprins de Gabriel Liiceanu in “Usa interzisa”, am recitit, pe nerasuflate, intr-o singura noapte, aproape toata cartea, al carei continut nu-mi era deloc strain, dar ale carei detalii, in vartejul timpului, mi se mai decolorasera in memorie.

Sunt acolo, intr-o devalmasie, fragmente extrem de izbutite, de-o gingasie a sentimentelor aparte, cum si fragmente asupra continutului carora nu mi-am propus sa opinez aci, caci am in minte deja schita unui articol viitor.

Cum mai toate cartile lui Liiceanu, si aceasta este, printre altele, o poveste de iubire – povestea prieteniilor lui indragostite si ziditoare de sine, reflectata in oglinda ochilor scriitorului, traducator valoros de filozofie germana, el insusi filozof aspirant, poticnindu-si insa undeva sistema, pe drumul intortocheat care il leaga pe un director de editura (fosta politica) de un iubitor de parfumuri fine si de incaltaminte de cea mai buna calitate, cu escala in mini-parcul de masini foarte scumpe, rasfatate cu nume tandre, de alint.

Continue reading

“We shall fight them on the beaches…”

Sunt mai mereu un om indatorat cuiva.

Spre exemplu azi, acum, in aceasta seara, ii datorez din nou lui Vlad Zografi descoperirea unei parti dintr-un discurs de-al lui Churchill, despre care eu, ca o profana in domeniu ce sunt, nu stiam.

Nu insist cu detalii ce tin de situarea in context a discursului, pentru ca datele, in masura in care exista interes, sunt disponibile tuturor, asa cum mi-au fost disponibile si mie, daca nu in cartile de istorie, atunci macar pe internet.

Ca exercitiu de retorica – pentru ca, intr-o prima faza, pana cand mi-am lamurit pe deplin contextul istoric, pe mine asta m-a atras cel mai tare – partea aceasta din discurs e socotita a fi o izbanda, chiar daca vastele „laboratoare” ale internetului iti furnizeaza, la o cautare mai amanuntita, chiar si elemente ce tin de-o anume anecdotica a discursului, pe care, fara a avea posibilitatea sa le verific acum dintr-o alta sursa anume, le redau aici ca atare, nu doar pentru aspectul lor amuzant, ci si pentru ca se leaga de un alt subiect despre care mi-am propus eu sa mai scriu ceva in cele ce urmeaza…

Asadar, partea din discurs despre care se face vorbire:

Continue reading

Please don’t eat the daisies!

In varianta sa originala, „Please don’t eat the daisies” este un film cuminte, realizat in stilul anilor ’60, care isi transmite, intr-o maniera agreabila, caci nu-i nici indigesta, si nici crispata, mesajul sau moralizator.

De fapt nu, nu mesajul, ci mesajele moralizatoare, caci avem cate putin din fiecare: si o pledoarie pentru ierarhia valorilor reale ale familiei, ale comunitatii, dar si o pledoarie subtila pentru ierarhia valorilor, in general, si pentru onestitate (personala, cum si profesionala).

Infatisata ca atare, viata familiei Mackay, desi nu-i lipsita de oaresce conflicte, pare calma si senina, fiindca membrii ei – in principal adultii, caci in jurul tramelor din viata lor se invarte o buna parte din actiune, atunci cand nu-i vorba despre nazdravaniile copiilor ori despre dragalaseniile cainelui, care-i si el un membru al familiei – izbutesc, pana intr-un final, sa se orienteze „corect”, atat de corect incat nu pericliteaza echilibrul unei relatii trainice, nici pentru orgolii profesionale marunte, nici jucand totul la ruleta unor pasiuni ce-s nimic alt’ anume decat foc de paie…

O femeie inteleapta si echilibrata, mama de familie si sotie aproape model, iertatoare si abila, care stie sa-si aseze sotul si copiii inaintea orgoliilor proprii, o soacra indeajuns de cumpatata si de ponderata cat sa-si stie povatui corect fiica, fara a fi mai deloc partinitoare, dar care o si stie „reprezenta” anume, in fata unui sot ce se lasa confiscat, pret de catava vreme, de betia cea tulburatoare de minti a unui anume gen de notorietate (care nu-i, din cate poate parea, decat un soi de oglinda tulbure si foarte inselatoare) – toate acestea se regasesc, tratate fara incrancenari si fara prea multa ostentatie, ci cu naturalete, in cuprinsul filmuletului facut in anul 1960.

Una peste alta, un film cald si reconfortant, in felul lui, numai bun de vazut sambata sau duminica seara, in sanul familiei – a genului acela de familie mare si fericita, inchipuit de Hollywood si „stramutat” apoi, prin puterea exemplului, in sanul orisicarei familii americane care se respecta, ca o pledoarie pentru adevaratele valori ale unei lumi care acum, ei bine, acum…..nu (mai) prea este…

Eu l-am vazut demultisor, nu aveam, cred, 16 ani impliniti si, atunci, copila impetuoasa fiind, teribil de naravasa, cum si incapatanata si foarte voluntara, crescuta doar de mama si de doi bunici, am socotit filmul acesta o prostioara care nu prea are cum avea corespondent in realitate…

Mult mai tarziu, spre 30 de ani, am invatat sa apreciez si sa pretuiesc frumusetea si echilibrul clasic, iar cand am revazut filmul, acestea au fost lucrurile care, intr-un fel, m-au frapat: lipsa de ostentatie, frumusetea calma, senina, fara stridente prea mari, fara exagerari care sa-ti zgaraie retina, bunul simt si un anume simt al masurii care plac si conforteaza, cu atat mai mult cu cat nu se mai regasesc in cotidian.

Aceasta-i introducerea, cat ce priveste filmul, pentru ca in continuare oi zice cate ceva si despre „filmul” zilei mele de vineri seara, tarziu-tarziu de tot, atunci cand mi-am ingaduit si eu sa pot pleca pentru vreo trei ceasuri din casa, cel mic fiind oleaca bolnav de vreo doua zile incoace.

Continue reading

In care se vorbeste despre Macondo, dagherotipie si un alt fel de Aureliano Buendia

M-am trezit azi cu dorinta sa scriu ceva despre „Un veac de singuratate” a lui Garcia Marquez, care ma tot bantuie de cateva zile si nopti bune incoace, dar pentru ca am fost citata ieri pe Trilema ca fiind entitatea  – oficial ne-„membra a echipei” – cea depasita de tehnologie, nu pot trece chiar de tot asta cu vederea, aseara fiind eu lipsa, pe motive intemeiate de copchil un pic bolnav.

In absenta mea, vaz ca s-a purtat un fel de mica “bitcoin“-iada, care s-a invartit insa nu, nu in jurul „bitcoin-ului”, asa cum s-ar putea crede la o prima intentie, ci in jurul orgoliilor ranite ale unora, asa ca, in varianta ei finala, discutia a parut a fi mai mult una despre „fiinta noastra nationala” si alcatuirea ei intima, decat despre bitcoini anume.

Nu-s neaparat de acord cu faptul ca romanii isi propun sa fie cumva „draguti” mai inainte chiar de a-si fi propus sa fie „vii”. Sunt romani si romani, asa ca ma gandesc ca nu-i tocmai intelept sa generalizam. Pot fi insa de acord ca, in chip simptomatic aproape, romanii isi propun sa fie „valorosi” cu orice pret – orice va fi sa insemne asta – mai inainte de a-si fi deslusit onest, pentru mintea si cugetul lor, inainte de toate, ce va sa insemne aceea „valoare”.

Interactiunea mea cu mediul on line nu e foarte vasta, dar nici atat de limitata incat sa nu-mi ingaduie sa apreciez, ca o constatare (iar nu cu pretentia de concluzie, Doamne fereste!), ca genul acesta de comunicare „reveleaza” cateva tipologii extrem de interesante, despre care, la rigoare, cred ca s-ar putea comite o teza de doctorat izbutita (cu conditia sa nu fie ea un plagiat…)

Asa cum exista tipul entuziastului ori cel al snobului (care emuleaza oricand, orice ii pare a fi vrednic de a fi admirat, in ideea ca asta i-ar putea aduce un plus de prestigiu, de valoare ori de notorietate in „cercul sau stramt”), exista si tipologia troll-ului, tipologia mahalagioaicei, cea a pizdutei ieftine, cea a femeii care se vrea fatala si-i revoltata daca cumva nu-i perceputa ca atare, cum si, iata!, cea a managerului constipat, captiv in costumul lui de corporatist ca intr-un sarcofag de firma si care geme mai mereu, dar nu!, nu pentru c-ar cauta sa se deconstipe cumva, nu!, ci impovarat fiind de povara propriei lui semnificatii, pe care o percepe ca pe-o cocoasa (insa neaparat una temeinic brand-uita!, pe care el o duce in spate mai mereu, ca-i lipita de el si a devenit in timp parte din fiinta lui) sau ca pe o cochilie de melc, pe care, tot de-o seama, aista o duce in spate, fara sa realizeze macar ca ea ii strange uneori teasta si-i sufoca gandurile, bietele, atat de tare a aderat la cap aceasta cascheta calcaroasa care ii impietreste aproape orisice tentativa de a opina liber de constrangeri.

Mai exista, fireste, tipologia certaretului cu orice pret (care-i, imi pare, diferita de cea a troll-ului si e caracteristica multora din aceia care-s avizi de trafic, vazut cumva ca o consecinta a unui SEO izbutit), dar care nu i se potriveste deloc, indraznesc sa cred, orgoliosului domn Mihai din discutia de ieri despre Ciuciu Bond.

Si acum, inapoi la colonelul Aureliano Buendia din „Veacul de singuratate”  Marquez-ian, caci are si el, in felul dumisale, legatura cu Ciuciu Bond.

Continue reading

Randuri disparate despre o anume anecdotica a absentei

Cumva in prelungirea unor articole anterioare, dar si a unei discutii pe care s-a intamplat sa o port ieri, la ceas placut de seara, azi m-am trezit chitita sa abordez un subiect in care, cu certitudine, mi-oi prinde oleaca urechile, doara numai ca sper sa-mi fie aiasta macar cu o bruma de folos.

Azi e ziua de nastere a tatalui meu. Asa s-a intamplat sa se lege lucrurile, iar nu pentru c-as fi decis eu asa, ci pentru ca uneori viata-i astfel, ciudat-imprevizibila in infaptuirea aproape diabolica a unor planuri parc’-anume urzite spre a ne da niscaiva batai de cap…In fine, aista-i lucrul care acum si aici conteaza cel mai putin anume.

Fapt este ca, din cei 63 de ani pe care el ii implineste astazi, impreuna am petrecut doar 4, iar restul ce s-au scurs de atunci a fost doar desfasurarea, in paralel, a unor drumuri petrecute intr-un context temporal sincronizat, cumva – cumva, dar perfect desincronizat afectiv, din motive ce-s numeroase si greu de etalat, cum si de discutat aici.

De vazut, stiu bine, tin minte asta, ne-am mai vazut de atunci de exact patru ori. Atat. De comunicat – am comunicat in treacat, telefonic, in cateva randuri, la ocazii speciale pentru mine sau pentru el, si intotdeauna la initiativa mea.

Destul insa cu accidentul aista biografic. Sa revenim acum la alte imprejurari, straine de persoana mea.

Discutia pe care am purtat-o, in parte, aseara pornise de la posibilitatea sau nu de a discerne daca intre parinti si copii poate fi vorba despre existenta unui „pre-contract”, a unui cadru oarecum normat, adica, care sa stabileasca, asa, nesemnat – neparafat (insa, totusi, “statuat”, cumva) obligatiile si indatoririle pe care fiecare dintre parti anume le-ar putea avea, la o adica.

Stiu ca nu putem imagina situatii ipotetice, pe care sa le alimentam, apoi, cu fantezia noastra bogata, si care sa corespunda unor orizonturi de asteptare ce-s unele mai… „idealiste”, altele mai sentimentale din fire, in timp ce altele-s mai obiective si mai pragmatice (in sensul acela pozitiv, adica, pe care il are pragmatismul, de raportare cat mai obiectiva cu putinta la un subiect anume ).

Continue reading

Si caii se-mpusca, nu-i asa?

Titlul, e limpede, e o referinta la un film american care mie mi-a placut si are cam tot atata legatura cu profetii, care se mai incurca si ei, nu-i asa?, cata au si vrabiile care, uneori, malai viseaza.

Cum lesne se poate deduce, asadar, randurile de mai jos sunt si ele o implozie rezultata ca urmare a consumului nerationalizat (adica la discretie) a unui set de texte puse la dispozitie cu generozitate pe Trilema.

Mai intai si-ntai de toate, sa zic, ca sa nu cumva sa-mi uit, ca Ion Baiesu a fost candva, cam pe la 18 – 20 de ani ai miei, unul dintre autorii pe care ii placeam pentru verva lor nebuna, cum si pentru hazul lor si pentru felul in care amestecau, printre vorbe deocheate, injuraturi si… „Magdalene de ce minti”, ziceri uneori miezoase despre felul nostru de a fi ca neam, despre fibra noastra nationala, adica.

Intre timp, am imbatranit, cum s-ar zice, dar nu, nu m-am dezis de tot de Ion Baiesu, ci am avut suficient ragaz cat sa il “diger” oleaca mai bine, asa incat sa-mi apara – cu lumina pe care in minte, cum si-n cuget, ti-o poate picura numai si numai perspectiva – ca Baiesu, la fel ca multi altii, de altfel, la fel ca fiecare dintre noi in parte, poate, n-a scris mai multe carti, ci una singura, pe care a tot scris-o si rescris-o, pana cand a izbutit sa scoata dintr-insa intreaga substanta catre care aspira (adica atata cat i-a fost ingaduit sa spuie, intr-o epoca in care se purta ne-spusul si in care mai orice sa facea cu perdea si poate tocmai de aceea era inca mai acatarii ostentativ decat daca s-ar fi facut la lumina deplina, intrucat presupunea, pentru a tine perdeaua tensionata cum ai tine o cortina lasata, in spatele careia se fac ultimele pregatiri pentru sunetul gongului, un intreg aparat „ochiul si timpanul”, specializat anume in a iscodi ce-i in spatele cortinei).

Lui Baiesu, ca si lui Augustin Buzura, pe care eu l-am citit in liceu cu patima, le-au iesit de minune tipul securistului, cum si tipul trepadusului ieftin, cum si tipul intelectualului valoros, dar care-si inmormanteaza valoarea undeva intr-un colt uitat de lume (de regula pentru ca nu consimte sa devina membru de partid ori pentru ca ii displac funciar laudarosenia si lingatoriile de orice chip).

Continue reading